Istoria ceaiului, legende si metode de servire

Istoria complexă a ceaiului este parte a mai multor culturi, răspândindu-se în decursul a mii de ani. Ceaiul este originar din China, tocmai din timpul dinastiei Shang, fiind considerat o băutură medicamentoasă. Cea mai veche dovadă a existenței ceaiului datează din secolul III Î.Hr., dintr-un text medical scris de Hua Tuo. În Marea Britanie popularitatea ceaiului a crescut prin secolul XVII. Ei au fost cei care au inițiat ideea producției de ceai în și au introdus în India obiceiul servirii ceaiului pentru a concura cu monopolul chinez asupra acetuia.


Sunt multe legende legate de felul în care au fost descoperite proprietățile ceaiului și indiferent dacă au sau nu o bază solidă, cultura asiatică a fost vizibil marcată de această băutură curativă, ridicând-o la nivel de simbol.

 

O legendă populară din China ne prezintă povestea împăratului Shennong, inventator al medicinei și agriculturii chineze care obișnuia să bea zilnic apă fiartă. Într-o zi au căzut câteva frunze dintr-un copac din apropiere în bolul său de apă fiartă iar acesta a observat că i s-a schimbat culoarea. Curios, Shennong a luat o gură din lichidul respectiv și a fost plăcut surprins de aroma și proprietățile sale revigorante. Se mai spune că împăratul a testat diverse plante, dintre care unele otrăvitoare, găsind alte plante drept leac pentru acestea. Împăratul este menționat în Lu Yu, o lucrare celebră despre Cha Jing.


O altă legendă chineză, foarte similară cu povestea împăratului Shennong, spune că zeul agriculturii ar fi amestecat frunze, tulpini și rădăcini ale diferitelor plante pentru a descoperi diverse leacuri, iar în cazul în care consuma accidental vreo plantă otrăvitoare o trata cu alte plante care anulau efectul nociv al acesteia.


În folcorul lor mai există încă o legendă care vorbește despre fondatorul școlii budiste Zen, Bodhidharma, care după ce meditase în fața unui zid timp de nouă ani a adormit. Dezgustat de propria-i slăbiciune, Bodhidharma și-a tăiat pleoapele care au prins rădăcini, apărând astfel primele tufe de ceai.


Fiecare țară are propriul mod de a trata servirea ceaiului prin diverse tehnici de preparare. Metoda chinezească „gaiwan” începe prin clătirea ceștii cu apă fierbinte pentru a pregăti recipientul în care va fi pus ceaiul. Până să se răcească ceașca se pun una sau două lingurițe de frunze de ceai care vor fi înmuitate apoi cu câteva picături de apă fierbinte pentru a se elibera aroma acestora. Nu se folosește apă distilată sau de la robinet pentru infuzare, ci doar cea de izvor datorită conținutului potrivit de minerale, iar temperatura acesteia, cât și timpul de infuzare se stabilește în funcție de tipul de ceai.

Metoda japoneză „Chanoyu” este caracterizată prin rafinament, suavitate și simplitate. Pentru preparare se folosesc unelte de ceai (chadogu) și ceai verde sub formă de pudră (matcha). Se curăță bolurile și se fierbe apa. Între timp musafirii sunt serviți cu dulciuri, după care se prepară și se servește ceaiul. Se pune pulberea în bol, se toarnă apa fiartă și se amestecă cu un pămătuf de bambus. După plecăciunile de rigoare dintre musafir și gazdă, musafirul primește bolul cu mâna dreaptă și îl plasează în mâna stângă și îl rotește de trei ori în sensul acelor de ceasornic înainte de a bea. După ce termină ceaiul, musafirul trebuie să șteargă cu mâna dreaptă bolul în partea atinsă cu buzele și să laude cu voce tare băutura rotind de trei ori recipientul în sens invers acelor de ceasornic înainte de a fi înapoiat gazdei.

Metoda marocană prezintă ceaiul ca un simbol al ospitalității și este inițiat îndeosebi de capul familiei sau de fiul cel mai mare. Este folosit adesea ceaiul verde. Se pregătesc simultan două ceainice în care sunt puse frunzele de ceai și se toarnă apă fiebrinte peste ele care este scursă imediat. După înmuierea frunzelor de ceai verde se pune mentă și mult zahăr peste care se toarnă iar apă clocotită. După câteva minute gazda verifică dacă mai este nevoie de mentă sau zahăr, iar când e gata acesta trebuie să toarne cu ambele ceainice în paharele pregătite anterior pe o tavă gravată de metal. De regulă se servesc trei infuzii îndulcite treptat, iar după a treia infuzie invitatul își anunță politicos plecarea.

Metoda englezească are câțiva pași care se respectă cu strictețe. Se încălzește ceainicul și se adaugă câte o linguriță de frunze de ceai pentru fiecare persoană și una „pentru ceainic” după care se toarnă apa clocotită peste frunze și se infuzează aproximativ cinci minute. Conținutul ceainicului se amestecă printr-o mișcare circulară iar musafirilor li se pune la dispoziție lămâie, lapte și zahăr.

Metoda rusească de servire a ceaiului începe prin prepararea unei infuzii concentrate într-un ceainic. Se toarnă puțin ceai concentrat în ceașcă și se diluează cu apă caldă dintr-un samovar.

Astfel, ceaiul și- pus amprenta asupra multor culturi, croindu-și drum prin toate țările lumii drept medicament naturist sau ca simbol cultural, respectiv spiritual.

 
  • Cavalier
  • Illy
  • Bristot
  • Musetti
  • Shamila
  • Dammann
  • Aliberti
  • Monbana
  • English Tea Shop
  • Daliano
  • Lotus
  • Malongo
  • Bradley's
  • Ronnefeldt